Skip to content

Un altfel de început…

,,Ești perfectă…ești așa cum și-ar dori orice bărbat să fii” mi-a spus și El într-o seară ca toți ceilalți care mi-au trecut la mine prin suflet și m-au învățat să plâng la final din cauza faptului că ofeream prea mult ,, Ești un om prea bun și nu pot duce fericirea pe care mi-o poți oferi…’’ Și de aceea am ales poate să fiu altfel. Am obosit să umplu golul din sufletele altora și să trăiesc eu descompusă de tristețe, m-am săturat să mă hrănesc cu resemnare și am încetat de mult timp să-mi spun că fericirea nu e făcută pentru mine. Nu știu când am devenit atât de egoistă, nu știu când am început să urăsc frigul și nu știu când am ajuns să fiu atât de hotărâtă să risc gustând din paharul veninos al iubirii din care am mai băut de atâta ori. Dar astăzi o fac altfel, fără temerile de altădată, fără senzația sufocantă că voi cădea din nou și nu voi ști să mă ridic.

            Nu mă tem, poate din cauză că fiecare poveste trăită mi-a dat câte o lecție dureroasă din care am învățat, și n-am crezut vreodată că o să ajung să mulțumesc celor care mi-au împietrit cândva sufletul, celor care m-au învățat să construiesc ziduri atunci când nu eram gata de luptă, celor care au profitat de copilul din mine și au râs de naivitatea din el, amăgindu-l cu planuri mărețe. Mulțumesc acum pentru că a durut atunci și mulțumesc acum pentru că lăsându-mă în urmă m-au împins în brațele celui care a mers mult până la mine, care m-a căutat, care mă vrea și mă acceptă exact așa cum sunt. Și mă gândesc acum că nu era suficient să dau totul fără să fiu convinsă că nu primesc nimic la schimb. Credeam că iubirea nu se măsoară în cuvinte și de aceea mimam tăcerea, dar mă întreb când oare am învățat să primesc și când am înțeles că iubirea este frumoasă numai atunci când se exprimă în cuvinte?

1503452_715072685191231_168633988_n

Trebuia să ajung la El pentru a-mi da seama că o relație se bazează pe reciprocitate, că-ți curge prin vene fericire abia când ai cu cine s-o împarți, că porți pe buze speranță atunci când o primești, iar în brațe ai căldură mereu pentru că oricât de departe ar fi conștientizezi dorința sufocantă de a vrea să renunțe la un an din viața pentru a te strânge în brațe un moment… Au trebuit să mă învețe alții care au trăit-o pe pielea lor că trebuie să ajungi să nu mai crezi în nimeni și să nu mai ai nimic de oferit pentru a-l afla pe cel care va însemna cu adevărat Cineva în viața ta și fără să știi nici măcar tu vei învăța să-i dai Totul din același suflet în care credeai că porți doar rămășițe… Pentru că vine un timp pentru fiecare dintre noi când realizăm că dezamăgirile lăsate în urmă ne întăresc convingerile că oamenii care ne-au îmbrăcat cu false promisiuni n-aveau ce cauta lângă noi, la fel de mult cum iubirile neîmpărtășite n-au cum să ajungă nicăieri. Într-o relație există doi oameni care construiesc, doi oameni care știu să ofere, care învață să primească, mereu, la fel și în egală măsură; abia când te simți egal cu cel de lângă tine, abia atunci știi că mergi pe drumul care trebuie…

Nu știu până unde va duce acest drum, dar îndrăznesc să merg hotărât… fac pași repezi fără să mă tem că voi ajunge prea repede la capăt și va trebui din nou să-mi caut o altă destinație. Merg și alerg în același timp și îmi doresc de data aceasta mai mult ca niciodată să traversez toate anotimpurile ce vor urma de acum încolo cu aceeași beatitudine care o port în inimă și în privire și care îmi dă astăzi curaj. Pășesc des la El în gând și-i pun gândurile în ordine, dar merg pe vârfuri de fiecare dată când trec pe acolo de teamă să nu-i dărâm vreo cărămidă care duce spre întunericul din trecut pentru că vreau să-l învăț să trăiască în prezent convinsă de faptul că n-aș mai vrea nici eu să fiu femeia pe care și-ar dori-o orice bărbat care n-ar fi putut duce fericirea pe care i-aș putea-o oferi. Simt că El o merită…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Cea de altădată

 

După multe amânări, după cuvinte nerostite până la capăt sau lăsate libere în colțul buzelor, după resemnare, după mult timp în care pui întrebări și cauți răspunsuri, vin zile și nopți ca acestea. Lungi, senine, pline de culoare.

10012619_273440689499503_1206543854_n

Nopți lungi în care scot harta cu amintiri de acolo de unde am ascuns-o ultima oară cu lacrimi în ochi și-mi plimb degetul pe străzi, pe destinații, pe liniile trasate curbat, uneori drept, alteori tremurânde, uneori întoarse, alteori șterse, ascunse, doar de mine știute. Și zăbovesc și acum pe acolo pe unde am stat mai mult sau mai puțin, astăzi îmi dau seama că nici măcar nu contează cât locuiești, cât trăiești, cât timp ții de mână un om. Uneori e suficientă o privire, un zâmbet, un surâs, un sărut pe frunte, o ,,bună dimineața’’ care a fost rostită altfel. Și mă gândesc că am momente despre care aș putea să povestesc zile întregi, nopți la rând… Dar îmi place mai mult așa… întinsă pe spate, cu sufletul liber, cu privirea caldă, cu gândurile departe. Nu mă mai tem. Știu că dimineața de după nu mai seamănă cu cele care au fost odată. Nu mai port astăzi hainele groase de odinioară pentru a-mi acoperi goliciunea din suflet și nici nu mai aștept răspunsuri.

Până și nopțile seamănă între ele și abia acum am înțeles că sunt cea de odinioară. Străzile nu mai par pustii, iar întunericul nu mă mai sperie.

Sunt cea de odinioară și mi-a fost dor…

Între început și sfârșit

Mie nu-mi plac începuturile și nici despărțirile, dar trăiesc mereu la granița dintre cele două. Așa sunt eu. Parcurg drumuri lungi între început și sfârșit. Acolo îmi trăiesc eu povestea. La mijlocul distanței dintre ele. Întotdeauna știu cât mai am de urcat, de coborât, de așteptat, de traversat. Pentru că am înțeles, poate, prea devreme sau prea târziu că fiecare început aduce cu el un sfârșit. Dar astăzi știu și simt. Simt când trebuie să plec, când trebuie să rămân. Fiecare iubire se înlocuiește, mai devreme, mai târziu, trebuie doar să ai curaj să o iei de la capăt. Trebuie să te lupți o vreme cu durerea, trebuie s-o trăiești o vreme, s-o lași să treacă. Dar astăzi nu mai doare nimic. Asta mă sperie cel mai tare. Mă sperie faptul că oricât aș vrea să mă agăț de amintiri, nu mai pot, nu mai am cum. Întind mâinile spre ele și se cutremură pământul. Și în loc de prăpăstii îmi apar în cale drumuri pavate cu speranțe noi, drumuri care mă cheamă, căci e vară și eu merg desculță.

10343651_561149207338481_2220525912070042028_n

Eu nu știu să vorbesc despre fericire. Dar e ciudat, căci astăzi vreau să vorbesc despre mine cum sunt acum. Cred că fericită.
Știi iubitule, aseară am stat cu capul pe umerii nopții și am numărat stelele așa cum făceam în perioada cu tine. N-am mai făcut asta de multă vreme. Îmi aducea aminte de tine și nu puteam. Nu vroiam să ni se întâlnească privirile. Credeam că și tu ești acolo, că numeri vise, că mă cauți. Dar aseară am simțit nevoia să stau în balcon, culcată pe spate așa cum îmi place mie, cu mâinile goale, cu sufletul gol, cu privirea mea cea adevărată.

Cea pe care o port între început și sfârșit. Și-am purtat cămașa mea albă, cea pe care o îmbrac, știi tu, când e început, când e sfârșit, pentru că la mijlocul drumului dintre ele eu îmi trăiesc povestea. Și te fac și pe tine să o trăiești împreună cu mine. Fac din povestea mea, povestea noastră, pentru că eu nu plec niciodată fără să las urme, semne, întrebări. Acolo, pe drumul acela, te fac martorul și personajul propriei tale povești. Acolo fac dezordine, întorc lumea pe dos, atunci ating infinitul. Pentru că acolo descos din tine părți pe care nici tu nu știai că le ai prinse de altcineva. Iar eu nu iau de mână oameni nevindecați. Acolo trăiesc intens, alerg, mă ascund, te fac să mă cauți, te resping, te fac să nu mă vrei și mai apoi mă întorc să-ți arăt că nu m-ai cunoscut și ai vrea din nou să vezi ce-ai avut lângă tine. Și când mă vrei din nou, eu plec pentru totdeauna. Pentru că atunci știu că e sfârșit. Pentru că eu las urme, și-mi trăiesc povestea. Dar oare de ce?
Pentru că de acolo îmi rămâne și mie de ascuns ceea ce nu pot uita. Și eu nu pot altfel… atunci sunt cea mai fericită… Dar acum?? Acum cum sunt?
Altfel… și nu știu de ce. Oare urmează un alt început, un alt sfârșit? Nu-mi place niciunul dintre ele, dar îmi place să străbat drumul care le leagă…

 

Plouă în uitare…

Din noaptea aceea plouă mereu. Dar de fiecare dată altfel. Uneori zgomotos, alteori cu aceeași stropi mărunți și deși. A plouat cu regrete, cu amânări, cu planuri, cu dezamăgiri. A plouat ca și atunci, cu despărțiri, cu altele, mai grele, mai ușoare… nici eu nu mai știu. Dar iubesc ploaia, îmi place mirosul ei, timpul ei a devenit și al meu. Mereu aduce ceva cu ea: frig, aduce uitare, chiar și liniște. Și mă mai prinde ploaia pe aceleași străzi pe care m-a prins în acea noapte, mai arunc câte o privire peste umăr și atunci văd cum cad odată cu picăturile reci, stele. În palme, în suflet, în trecut, în uitare. Și zâmbesc frumos, zâmbesc cum numai el m-a văzut în întunecimea nopților. Numai el, și nimeni altcineva.

69178_366821046729634_1182197010_n

Și a trecut atâta timp, și timpul mi-a răspuns la întrebări pe care eu nu am vrut să i le pun. Mi-am răspuns eu la întrebări la care până la el și până după el nu cunoșteam răspuns. A fost singurul bărbat pe care l-am apreciat așa cum a fost, gol, rece, sincer, cu trecut pe umeri. Știu că și-a adâncit suferința în sufletul unei femei care îl avea la fel de obscur ca și a lui. S-a oprit în prezentul altora, dar și-a trăit în ascuns trecutul. La mine n-a putut sta. N-a vrut să fie el primul cel care să-mi arate cum se poartă durerea. Odată cu el am învățat că atunci când nu e curat la tine în suflet, nu poți să-i inviți pe alții să trăiască cu tine în haos. Trebuie să-i respingi, indiferent de prețul pe care îl vei plăti după aceea. Am învățat că nu pot să las pe nimeni să mă vindece, trebuie să fiu eu gata de luptă. Și de atunci fug de bărbați care vor să-mi arate că trecutul nu le umbrește prezentul. Îi cunosc după privire, după gesturi, după respirație, după parfum, îi cunosc și nu-i mai primesc lângă mine.

Iar despre el, la fel. Știu că i-a plouat în pleoape, în mine și-n el, liniștit, fără regrete. Și mă gândesc uneori că lecțiile cele mai importante le luăm de la persoane care nu sunt pregătite să facă grăbit pași spre viitor, care privesc în urmă deși știu că singura salvare e în față. Dar nu ai cum. Am aflat și eu mai apoi că privești în urmă până te saturi, până atunci când negru e alb, privești până când nu mai vezi nimic. Iar eu astăzi aș vrea să-i arăt că am învățat să port alb. După despărțiri, la revederi, la începuturi. Aș fi vrut să mă vadă. I-am promis că într-o zi voi purta culoarea asta altfel, și va fi pentru ultima oară.

Sper ca în ziua aceea să plouă. Să vadă. Să afle. Să știe. Să se bucure…

O altfel de poveste

Am întâlnit un singur bărbat de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Așa, într-o noapte de toamnă, mi-a atras atenția undeva, într-o mulțime de umbre. Nu l-am privit prea mult, nu insistent, așa cum ar fi trebuit, poate. Și, pentru prima dată am făcut eu un prim pas către un bărbat, pentru prima dată am simţit că trebuie să-l cunosc, să-l am. A fost așa, ca o flacără mistuitoare care ar fi ars tot ce ar fi prins în cale, pentru prima oară nu mi-am cântărit gesturile, nu am avut planuri, pentru prima oară m-am lăsat la voia întâmplării.

Și noaptea a fost timpul întâlnirii noastre, cât a durat povestea, ne-am cunoscut doar noaptea. Parcă ne ascundeam de lume, de oameni, de alte priviri. Eu iubesc nopțile, dar abia după ce l-am cunoscut pe el am început să-mi dau seama de ce. Noaptea, e singura perioadă când poţi să accepţi un om exact aşa cum este el, să nu-l poţi judeca după defecte fizice, să nu-i măsori emoţiile şi stângăciile, doar noaptea poţi privi atât de adânc în sufletul unui om.996993_453537448084787_715288434_n

Ce m-a mirat la el, era sinceritatea de pe buze, din privire, din suflet. Era cald, zâmbea subtil, și se bucura ca un copil când îi sărutam obrajii cu gropițe adânci care m-au fascinat. Mi-a vorbit pentru prima oară despre prezent, atunci când l-am întrebat despre trecut, și mi-am dat imediat seama că acolo, undeva, departe, ceva i-a provocat durere și-l mai durea încă, și atunci am știut că va fi al meu pentru puțin timp. N-am insistat, dar mi-a spus ,,Dacă vrei să știi ceva despre trecutul meu, întreabă-mă, nu am nimic de ascuns, nu-mi este rușine de el, iar eu iubesc amintirile și le păstrez cu sfințenie.’’

Nu l-am întrebat nimic, atât că, nopțile noastre se scurgeau așa, plimbându-ne, descoperindu-ne, zâmbindu-ne, citindu-ne după strângerile de mână, după paşi, după îmbrăţişări, și cu cât ne dădeam seama că ne asemănăm mai mult, cu atât se adâncea întunericul dintre noi. Cu cât ne descopeream mai tare, cu atât simțeam că ne apropiem de sfârșitul poveştii noastre.

A fost doar o întâmplare, a fost ceva mai mult?

Atâta știu, de atunci cotrobăi peste tot, privesc îndelung, alerg neștiutor, n-am mai trăit ceva asemănător niciodată. Deşi, între timp am avut parte de alte experienţe, am iubit într-un anumit fel, a durut oarecum, atunci n-a durut deloc.

Odată ce ne-am luat rămas bun, s-a dus și durerea. O fi luat-o cu el? Nu știu ce s-a întâmplat, oricum, îmi amintesc perfect ultima noapte: m-a chemat la el, n-a vrut să vină după mine așa cum obișnuia întotdeauna să facă. În cameră la el era tot întuneric, n-a aprins deloc becul. Nu mi-a văzut ochii decât la lumina felinarelor, iar acum refuza deasemeni să mă vadă. M-am cuibărit la pieptul lui, și-am stat așa, amândoi, îmbrățișați câteva ceasuri bune, am vorbit despre prezent și viitor. Atât m-ar fi interesat. Mi-a dezgolit umerii și mi-a mirosit pielea. M-a întrebat unde am fost până acum, cum de n-a găsit niciodată drumul către mine? I-am spus că nici eu nu știu cum am ajuns la el, pentru prima dată mi-am scos lacătele de la porțile sufletului și l-am invitat înăuntru. Nu știu de ce am simțit nevoia să o fac, n-am mai făcut asta niciodată. I-am dat voie să alerge, i-am spus că poate să intre în toate camerele, i-am arătat secretele și neliniștile, am dat cortina la o partea de pe scenă și l-am invitat și în culise. I-am dezvelit și oglinzile în care m-am analizat în toți acești ani, până să-l întâlnesc, și l-am lăsat să privească liniștit. N-a stat mult, așa cum m-aș fi așteptat, m-a rugat să-l scot afară și să nu-l mai primesc la mine în suflet niciodată. Mi-a spus să nu-i las nici pe alţii să-mi intre până nu am certitudinea că merită să locuiască acolo.

Știi, la tine e alb, e curat, e liniște…. Ce să caut eu acolo? Eu care nu am făcut pace cu trecutul, te-am luat lângă mine crezând că prin tine voi găsi drumul spre lumină. Dar tu nu meriți asta, tu nu ai voie să te jertfești în numele nimănui, nu vreau să fiu unul dintre aceia care să te mintă, să-ți jure iubire necondiționată, ca mai apoi să plece, atunci când își va da seama că locul lui nu e acolo.

M-a sărutat pe frunte, adânc, cu buze tremurânde, cu mâinile reci. La plecare, a aprins câteva secunde veioza să mă ajute să-mi găsesc eşarfa şi-mi urmărea atent gesturile, liniile corpului, pe care nu mi le-a analizat niciodată până atunci, mi-a aşezat-o chiar el în jurul gâtului, şi m-a întors cu faţa spre o oglindă şi-am privit amândoi către noi, deşi nu puteam să admirăm decât nişte contururi, l-am simţit suspinând. Era târziu şi am alergat ca doi nebuni de teamă să nu prindem vreo rază de lumină şi să nu încheiem altfel de cum am început.

A plouat în noaptea aceea mărunt, a plouat mult, a plouat altfel. Mi-am lăsat eşarfa să-mi cadă în urmă, şi ştiu că la întoarcere a luat-o, n-aş fi vrut să-mi uite parfumul, n-aş fi putut să nu-i rămân o scurtă amintire, alături de celelalte…

 

Contraste

Cât de ciudat este tot ceea ce trăim… Suntem într-o întrecere continuă căutând lucruri pe care alții le lasă din mâini de bunăvoie. Luptăm pentru vise la care alții au renunțat, alergăm către locuri pe care unii le-au părăsit demult.

Unii își doresc să facă câte un pas, oricât de mic ar fi el, pentru a se vedea cât mai aproape de șansa vieții lor,  alții abandonează când aproape au reușit.

Unii se bucură de soare, iar alții se mulțumesc să simtă doar căldura lui….

Unii învăță prea devreme ce înseamnă viața, iar alții nu înțeleg niciodată de ce au mers așa, într-o linie dreaptă.

Unii își strigă în gura mare durerile, neputințele, decepțiile, alții stau drepți ca lumânarea, au zâmbetul larg, dar înghețat, iar în suflet le e plin de întuneric.

contraste

Unii stau nemișcați în fața dezamăgirilor, alții abia acum încep să învețe din nou să meargă după astfel de lovituri.

Unii pretind că iartă la nesfârșit, iar alții se plâng că ar da totul pentru a obține iertarea celui pe care l-a făcut să sufere.

Unii ar da orice ca să poată îndrepta greșeli care le-au întunecat trecutul, care le urmărește prezentul, iar alții nu încetează să greșească…

Unii sunt fericiți că se au unii pe alții, că au prieteni pe care îi pot îmbrățișa, că au părinți care îi susțin, că au întâlnit oameni care i-au învățat cum să aleagă. Pentru alții, a ales de mult viața: au ținut lângă ei prieteni doar cu numele, n-au avut pe cine să numească părinți, iar toate realizările lor s-au datorat propriilor alegeri.

Unii s-ar mulțumi cu firmituri de afecțiune, alții nu știu cum să o aprecieze.

Unii oferă fără să ceară nimic în schimb, iar alții n-au primit niciodată, nimic.

Unii au învățat să viseze sub cerul liber, în timp ce alții nu i-au văzut niciodată imensitatea.

Unii știu să mulțumească pentru nimicuri, alții nu știu să se mulțumească, pentru că au de toate și nu înțeleg ce i-ar mai putea face fericiți.

Unii nu au putere să zâmbească, deși n-au niciun motiv pentru care să nu o facă, alții zâmbesc foarte des, deși poartă pe umeri poveri greu de dus.

Unii se luptă să-ți țină unită familia, alții nu fac altceva decât să dea cu piciorul în tot ceea  au construit până atunci.

Unii visează să aibă cele mai luxoase mașini, alții și-ar dori să poată merge măcar odată pe o bicicletă, pentru că până acum n-au mers decât cu un scaun cu rotile.

Unii și-ar dori să învețe să citească, să cuprindă tainele ascunse ale scrisului, alții, deși știu, s-au mulțumit să admire coperțile cărților.

Deși unii ar fi în stare să mute munții din loc pentru a avea un copil și pentru a-i dărui toată dragostea nemărginită ce le stă în suflet, alții își lasă copii să fie ai nimănui…

Deși unii se bucură de adrenalina sporturilor extreme, alții ar fi mulțumiți să li se ofere șansa să meargă din nou.

Unii iubesc fără măsură, în timp ce alții n-au învățat niciodată să o facă.

Și sunt atâtea contraste… Bucuria unora reprezintă uneori nefericirea celorlalți. Dar să nu uităm că golurile noastre sunt pentru alții prăpăstii, durerile noastre sunt pentru alții vise. Când suntem triști ar trebui să privim mai mult în jur, iar în loc să ne plângem de milă, ar fi mai demn să mulțumim lui Dumnezeu pentru câte ne-a dat. Nu vom putea merge niciodată în linie, trebuie să ne amintim mereu că în spatele victoriilor au stat multe înfrângeri, să ne amintim că înainte să plângem am învățat mai întâi să râdem și înainte să învățăm cum să trăim cu speranța, am învățat mai întâi să trăim cu adevărat…

Ce înseamnă acasă?

 

Fiecare dintre noi avem un loc pe care îl numim acasă. De-a lungul timpului am cărat multe bagaje după mine, am schimbat multe camere, mi-am amenajat locuri în care să simt că aparțin, dar niciun loc nu a putut să înlocuiască acel acasă pe care l-am rostit pentru prima oară. Camera mea luminoasă în care am făcut primii pași, mă așteaptă de fiecare dată. Acolo tot timpul îmi bate soarele în ferestre și-mi ajunge lumina în suflet. Acolo, acasă, e mereu liniște, e cald, e mereu miros de primăvară indiferent ce anotimop este. Am oameni dragi, care îmi cunosc ascunzișurile sufletului, care mă privesc pe furiș, întrebător, neștiind parcă când și-a trecut timpul mâinile peste părul meu și m-a transformat din copila de altădată în femeia de acum. Nici eu nu știu exact când, dar pentru a-mi aminti am lăsat acolo semne ale maturizării mele. Am primele fotografii fără urmă de nuanțe, îmbrăcate doar în alb și negru, dar sunt cele mai prețioase, puse cronologic în albumul vieții mele. Am hainele cu miros de copilărie puse cu grijă în șifonierul în care am așezat ulterior pe cele ale adolescenței, și acum pe cele ale tinereții. Am primele tocuri care mi-au dat de înțeles că am crescut, că sunt femeie și am cutiile în care aștept să pun primele scrisori de dragoste.

735154_550672468297887_966953613_n

 

Acum merg acasă în vizită, merg mereu cu emoții, merg pentru că acolo oamenii îmi zâmbesc imediat ce mă văd, mă cunosc după numele mic, îmi știu urcușurile și coborâșurile vieții. În ochii lor mi-am schimbat trăsăturile, lângă ei mi-am conturat caracterul, ei m-au învățat ce înseamnă prietenia. Acolo, mă așteaptă mereu mama în fața porții, iar prin ea trăiește viu spiritul bunicii care la plecarea mea stătea și mă privea cu ochii ei blânzi și calmi până mi se pierdeau pașii. De fiecare dată când vin acasă, îmi zâmbește tata cu căldura lui nemăsurată și nu poate accepta ca fetița lui cu ochii ca azurul a crescut și a dat piept cu nedreptățile vieții.

N-am cum să nu tresar atunci când mă gândesc la acasă. E locul cel mai familiar mie, am acolo ascunse toate secretele, toate durerile, toate dezamăgirile. Acolo am trăit primele iubiri și primele dezamăgiri, primele lacrimi și primele râsete zgomotoase. Acolo am învățat pentru prima dată cum să-mi pun ordine în gânduri, cum să mă pun la adăpost de dezamăgiri, cum să stau neclintită în fața eșecurilor.

Acasă, am luat primele decizii importante, acolo am învățat că trebuie să-mi asum responsabilitatea propriilor fapte, am învățat că în viață este ca în lumea filmului: unele scene se petrec doar în culise departe de ochii spectatorilor, altele se joacă la scenă deschisă. Acolo mi-am făcut primele vise pentru care lupt astăzi. Chiar dacă mi-am schimbat de multe ori traseul, chiar dacă viața mi-a pus uneori piedici, mă întorc acasă și-mi amintesc cine sunt și unde ar trebui să ajung.

Acasă am învățat ce înseamnă să fii om, am învățat să fac diferențe majore între fapte și cuvinte, între dorințe și realizări, am învățat să prețuiesc lucrurile simple capabile de bucurii înălțătoare. Acolo am auzit vorbindu-se pentru prima dată despre demnitate și tot în acele locuri am înțeles ce înseamnă și mi-am însușit-o. Acasă se află toată sârguința a ceea ce sunt eu astăzi, se află lecțiile cele mai importante din care am învățat cum să mă comport în societate, am învățat să nu bat în sufletele oamenilor cu reproșuri, e mult mai ușor să ierți și să asculți. Am înțeles cum este să-ți plângă sufletul și în același timp să porți zâmbetul pe chip.  Acolo am învățat să ofer fără să cer nimic în schimb, dragostea nu cere, nu cerșește, ea doar primește.

Pentru mine, acasă, este un loc al refugiului, acolo mă adăpostesc din calea tuturor furtunilor, acolo mă vindec cel mai repede, bucuriile se intensifică, iar durerea prinde gust de dulce. Mă dezbrac de răutățile din jur, îmi arunc pantofii și-mi pun în picioare tenișii, îmi pun pe față fardul liniștii și hoinăresc pe ulițele copilăriei. Port în pași mersul agale de altădată și hotărârea de astăzi, am sufletul liber de odinioară și în același timp poverile de astăzi, dar copilul din mine trăiește și este cel mai bucuros suflet când se întoarce în locurile lui natale.

La poalele munților, aerul pe care îl respir îmi dă senzația de sigurață, iar oamenii care mă îmbrățișează îmi dau curaj să sper, să cred, să iubesc, să ascult, să iert…

Pentru voi ce înseamnă acasă?

Doi străini

Cum se arată astăzi distanța dintre noi?  E ca un drum pe care l-am parcurs amândoi, în același timp, amăgindu-ne că urmăm aceeași cale, că avem amândoi același traseu, că suntem gata să căutăm amândoi aceeași destinație. Ne-am măsurat atâta timp pașii încât la un moment dat am crezut că urmăm aceeași linie a destinului nostru, am mers amândoi uneori îmbrățișați, alteori apropiați, dar cu un gol atât de mare între noi încât nu mai înțelegeam de ce suntem, de ce ne-am mai prins de mâini dacă tu ai fost mereu conștient de faptul că nu vei putea niciodată păși la fel ca mine. Ți-a fost mai ușor să  mă lași în urmă și să cauți motive care nici nu existau, astfel încât să nu mai ai curaj să te întorci să mă privești de la distanță să vezi cum mai sunt. Dacă mai merg la fel de hotărât, dacă mai sunt gânditoare, dar tu mă știi cel mai bine după nuanța de albastru din  privire, după zâmbetul de pe buze, mă știi după culoarea hainelor pe care le port…

1464118_450372345067964_993799417_n

Tu știi  ce unități de măsură poartă la mine fericirea și te-ai gândit poate că ai fi și tu o bucată din ea. Și am crezut și eu, până am înțeles că mie nu-mi plac lucrurile înjumătățite, că nu pot să trăiesc cu incertitudinea după care îți ghidezi tu viața, că nu pot fi un următor drum pe care să-l parcurgi atunci când crezi că pot să-ți mângâi sufletul. Dar eu? Eu unde aș fi putut să vin? Cât de mult aș fi putut să mă apropii dacă drumul tău către mine continua într-o altă parte?

Dacă până acum acceptam să cred că mă privești pe furiș, acum nu mă deranjează dacă ești atât de aproape de mine.  Îmi ești atât de străin încât nu pot să-ți mai citesc gândurile, nu mai ai vinovăția din privire și nici tonul scăzut al vocii nu-ți mai acoperă astăzi teama de a mă amăgi cu cuvinte. Singurul nostru limbaj este  tăcerea, liniștea care nu ne mai chinuie sufletele de când am părăsit oceanul tău cu ape tulburi în care ai fi vrut să mă îneci fără să vrei. Dar eu ca un pește ce sunt, cu sufletul sensibil, am găsit puterea să învăț să înot. M-am întors în marea mea liniștită, iar tu ca un simplu străin, mai treci din când în când în nopțile cu lună plină în care știi că stau de veghe, sunt nopțile mele în care mă dezbrac de secrete, de amărăciune și mă  privești de pe țărm. Dar eu îți simt parfumul și pașii și trimit către tine valuri care să te întoarcă din drum. Acum nici eu nu știu cât timp voi rămâne aici, probabil voi merge din nou după vreo barcă cu pânze ridicate și mă voi trezi într-un alt ocean. Cine știe unde voi mai rătăci,  cine știe dacă tu nu vei fi un veșnic călător care să privească în larg marea mea , iar eu o veșnică căutătoare al unei ape liniștite…

În ce culori vezi viața după o despărțire?

Cine nu a trăit cel puțin odată în viață experiența dureroasă a unei despărțiri? Așteptată sau nu, voită sau nu, o despărțire reușește să-ți destrame toate contururile vieții pe care le împletisei până atunci și te lasă descoperit, te lasă gol, te lasă fără vlagă ca după o luptă cu o boală crâncenă, atunci când perioada de recuperare necesită timp să redevii ceea ce erai sau ceea ce îți dorești de astăzi să fii.

Nu e ușor să-ți vezi dărămate toate zidurile care păreau ca au stabilitate și pe care mâinile tale le-a construit așa cum visase. A pune bazele unei relații, e ca și  în construcția unei case: zidești pereți, pui uși noi, alegi ferestre care să dea spre lumină.  Cu timpul lucrurile se mai strică, dar vrei să repari, pentru că puțini sunt cei care vor să se mute cu totul într-o altă casa. De ce oare? Pentru că nimic nu e mai înfricoșător decât obișnuința. Puțini au curajul să-și ofere dreptul la fericire într-o altă casă, cu acoperiș nou, cu podele curate, poate fără ferestre atât de largi, dar cu camere mai încăpătoare, cu ziduri mai stabile.

303963_201331463333121_1043998845_n

Exact așa suntem și cu cei de lângă noi pe care ni-i alegem parteneri de viață. Vrem să schimbăm la ei tot ceea ce se dovedește a nu fi în regulă, vrem să le facem ordine în suflet, punem lacăte la cămările cu amintiri, vrem să zidim pereți noi, pentru o viață nouă, în care să învețe din nou să-și facă planuri, să aibă din nou visele care se năruiseră peste noapte, să aibă din nou curaj să consume tăria aceea nenorocită numita Iubire.

Dar nu suntem cu toții la fel. Unii rămânem acolo, în casa cea veche până când ultimul zid va cădea peste noi, să ne rănească și mai tare, să simțim până în mădularele oaselor ploaia, frigul, unii învățăm de dragul iubirii să credem că a dormi sub cerul liber e mai plăcut decât să dormim într-o casă călduroase, primitoare, cu pereții pictați în culorile preferate. Asta după ce îți faci curaj și înfrunți lucrurile, asta după ce te încăpăținezi să construiești cu cărămizile rămase o altă locuință, măcar o singură cameră în care să-ți adăpostești toate sentimentele pe care nu le-au putut îngropa durerea. Nu te dai bătut mai ales când toată lumea admiră cuplul vostru, când vă elogiază iubirea neștiind lupta care se duce între voi. Dar abia atunci când îți dai seama că aerul din propria casă îți taie respirația, abia atunci ai curajul să pleci la drum, fără valize prea multe, fără regrete, știind că în încercarea de a salva o relație erai cât pe ce să devii victima unei prăbușiri.

Vrem să avem întotdeauna certitudinea că lucrurile nu mai merg, ca să poți învăța din nou să pășești, să găsești un drum a cărui traseu să nu fie prea greu de parcurs, de aceea faci cel mai adesea opriri lungi, pauze neașteptate, te oprești să iei aer printre suspine, și cu cât mergi mai mult cu atât îți dai seama că încă poți și mai mult. Și fiecare pas grăbit, sau încet făcut în drumul tău de la vechea locuință îți dă din nou încrederea că nu ești un om pierdut chiar dacă nu mai ai nimic de oferit. După o despărțire, goliciunea din suflet e apăsătoare, ai impresia că ești atât de transparent încât te rușinezi la fiecare privire a oamenilor. Cui îi place să fie atât de sărac?

Unii îngenunchează, refuză să mai creadă, să mai spere, să mai vadă. Crezi că nimeni nu înțelege momentele prin care treci, iar dacă ar înțelege cineva știi că nu există tratamente miraculoase care să te vindece, care să-ți acopere goliciunea din suflet, care să te învețe din nou să zâmbești. Durează mult, până îți dai seama de timpul pierdut, durează mult până să accepți că te-ai amăgit pe tine însuți, durează mult până când vei striga în gura mare că a trecut. Atât de mare e bucuria după zbuciumul unei despărțiri, când faci din nou cunoștință cu liniștea încât nu-ți vine să crezi că poți trăi astfel de momente. E dincolo de cuvinte să vezi că ești omul de altădată, sigur pe tine, conștient că poți face de unul singur lucruri mărețe, că adormi în gând cu planuri pentru mâine,  nu cu regrete și lacrimi în ochi, că te trezești dimineața și-ți bei cafeaua liniștit, că ai învățat cantitatea perfectă pentru o singură ceașcă, că în sfârșit dai sens zilelor tale.

Așa se duc luptele cu despărțirile, treci prin toate etapele durerii, de la teamă la vină, de la neîncredere la indiferență, de la regrete la uitare, de la zbucium la liniște. La liniștea din final în care te-ai regăsit, pe care o căutai, de care aveai nevoie pentru a merge mai departe, cu capul sus, cu soarele în privire, cu brațele libere, încăpătoare, gata să îmbrățișeze din nou…

Iar pentru cei care astăzi au în suflet acel gol greu și apăsător ca plumbul vă spun să vă agățați de speranța că va trece într-o zi ca și cum nu ar fi fost, că va veni un timp în care veți simți o fericire atât de mare încât nu știi încotro vei putea să mergi, cu cine s-o împarți. Va veni un timp în care nu vei mai putea duce povara durerii, atunci vei rupe toate frânghiile cu care ai alegat trecutul și-i vei da drumul. Vei ieși în larg și ți se va părea că marea cu tot nisipul ei nu-ți va putea îneca bucuria că te-ai regăsit.

Noapte de martie

 

 

1497664_589416984463723_1426954952_n

 

 

Privesc pe fereastra în care puterea stropilor de ploaie bate grăbit,

E noapte târziu… închid ochii și-n gând îmi vin atâtea cuvinte sfinte.

E parcă chemarea atâtor regrete că tu n-ai mai venit…

Mă chinuie tăcerea și totuși zgomotul acesta care nu contenește să bată mai adânc,

În sfera sufletului meu, astăzi cuprins de-o visare grea.

E noaptea cea din urma, e noaptea în care vocea ta,

A mai venit odată să-mi tulbure liniștea și iară….

Pentru a-nu știu câta oară spun ca trebuie să mă depărtez de trecut.

E patima atâtor rugăminți grele și triste, e patima atâtor dureri

Vreau să am puterea să deschid ochii și tu să nu mai exiști nicăieri,

Nici măcar în universul mare al visurilor sau al gândurilor mele tăcute.

Vreau să fie din nou liniște, vreau să nu mai vreau lucruri de mult pierdute.