Skip to content

Durere

Noiembrie 5, 2013

singuratete_crop_390677420

E început de noiembrie… Toamna se încăpăținează și nu renunță deloc la decorul pe scena căreia am jucat și eu de-atâtea ori… Atâtea roluri, atâtea repetiții, atâtea emoții, gânduri împrăștiate, bucurii neprevăzute… Când a căzut cortina peste toate?

Acum sub povara lor zâmbesc neștiutor, deși îmi vine să plâng amarnic.Vreau să mă eliberez de durerea care a pus stăpânire pe mine, vreau să alerg spre niciunde, căci astăzi nici măcar siguranța nu-mi mai este de niciun folos. Vreau să îmbrac culorile cu care însăși natura e împodobită și să  pornesc așa pe nepregătite la un drum lung… Nu mai vreau… Pentru prima dată nu mai vreau călători alături de mine, pentru prima dată nu vreau să am niciun traseu prestabilit; vreau să merg desculță să simt răceala pământului și mirosul  înecăcios al frunzelor care în căderea lor strivesc câte o părticică din mine… Vreau să simt iarba  cum mi se strecoară printre degete și să mă bucur așa cum făceam când eram copil, atunci nicio lovitură nu mi se părea grea, iar pentru cicatrici nu-mi făceam griji; nu-mi păsa cum se văd semnele sau cum mi le percep ceilalți…

Astăzi dor până și urmele, doare nepăsarea, dor și deciziile luate grăbit, doare incertitudinea… dor părerile de rău ce nu-și mai au rostul, căci e prea târziu… Dar cu toate acestea miroase tare a regret și e un miros care mă sufocă, îmi taie respirația și simt până în adâncul sufletului o teamă izvorâtă nici eu nu știu de unde. Aș vrea să mă arunc în valurile unui vis și să mă înece pentru o vreme, iar când mă trezesc nu vreau decât să aud liniște și uitare…

Îmi simt sufletul zdruncinat, tremură așa cum trec adierile reci de vânt peste ramurile copacilor acum în toamna asta târzie… Atât de mult m-am temut să nu rănesc un om, atât de tare m-am străduit să nu-i bat în suflet cu nicio vorbă grea  care să-i devină povară și până la urmă, cu toată dorința lui de a nu mă răni, de a mă lua protector sub aripi și de a ne înălța s-a prăbușit și a căzut cu toată puterea lui peste mine. Acum suntem amândoi fără puteri, amândoi ne întrebăm  de ce ne-am mai luat zborul dacă știam c-o să ne prăbușim.Știam… Am conștientizat mereu asta, dar niciodată nu am vrut să acceptăm. Poate și așa ne-am înălțat cât pentru toată viața, poate și așa în puținul timp a fost o înălțare care nu se știe dacă se va mai repeta pentru vreunul dintre noi… A fost și nu mai este… A fost… prea frumos ca să dureze, prea frumos să ne menținem atât de mult echilibrul în zbor. Poate de acum în momentele noastre de dor ne vom gândi doar la cum ne-am înălțat, căci de fiecare dată când îmi amintesc căderea simt durerea și mai adânc…

La tine e la fel?

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: