Skip to content

Lecție de optimism

Noiembrie 6, 2013

micuta (4)

 

Cât de nedrepți suntem cu noi înșine… Cât de nedrepți suntem cu viața… De ce capitulăm la fiecare lovitură a ei? De ce îi învinovățim pe ceilalți pentru toate eșecurile, pentru decăderile noastre? De ce suntem slabi când defapt suntem atât de puternici? Uneori mă rușinez de mine, când în jurul meu strigă atâta durere, când zilnic sunt oameni care poartă atâta amărăciune în suflet , iar în privire li se naște speranță. Cum reușesc oare?

Am învățat și eu că viața nu poate fi numai fericire, numai tristeți sau numai dezamăgiri… Ea e o mixtură perfectă de bun și rău, de bucurie și tristețe, de elan și prăbușiri bruște. Niciodată nu putem spune că e prea mult sau prea puțin, întotdeauna este o compensație. Când paharul a dat pe dinafară de prea frumos, m-am bucurat peste măsură, am strigat de extaz ca să-mi amintesc în momentele de neputință că am avut prea mult și n-am mulțumit nimănui, că am avut suficient când alții nu aveau nimic.

Pe scena vieții mi-am jucat de fiecare dată rolul, mi-am impus ca de fiecare dată când mă împiedic s-o iau de la capăt… În dans nu facem la fel? De câte ori nu greșim pașii ? Câte repetiții nu facem în culise până să ieșim pe scenă cu zâmbetul pe buze, încrezători, gata de spectacol? Știe cineva ce dureri poartă gleznele noastre? Știe cineva de câte ori am luat-o de la capăt până să învăț pașii? Știe cineva nopțile albe de muncă? Când am luat premiul, tot greul a rămas în urmă… Oare nu așa e și atunci când după o prăbușire înveți din nou să zbori, îți mai amintești căderea? Mai contează cât a durut? Așa e viața… Urcăm trepte ca să avem ce coborî pentru ca într-o zi să vrem să urcăm și mai mult de atât, construim ziduri ca să se prăbușească… știm că visăm la altele mai înalte cu temelie mai zdravănă- puțină încredere, voință și le  vom zidi… Trecem poduri ca să se prăbușească, uneori nu vrem să ne mai întoarcem… sunt locuri în care am vrea să ne adăpostim pentru totdeauna. În momente din acestea, suntem de acord să învățăm să înotăm, nu mai vrem nici corăbii, nici vâsle, nici măcar poduri… Aici se naște voința, aici începe curajul, iar sacrificiul se merită. Pentru că nimic nu este întâmplător, pentru că eșecurile se succed victoriilor și invers… Cum am putea face comparații? Cum am ști ce aromă are fericirea dacă nu am bea din cupa cu suferință? Nu am trăi oare într-o monotonie chinuitoare? Cum am aduce oameni noi în viața noastră? Cum am ști să facem diferența între adevăr și fals, între prea rău sau prea bun? Nu comparăm doar atunci când trăim? Nu comparăm doar atunci când cunoaștem pe deplin gustul? Prea acru…prea sărat, prea amar, prea dulce… uneori dulce-acrișor, picant. Dar de multe ori mâncăm ce ni se oferă… sperăm la o porție mai bună, dar până atunci măcar ne amăgim cu ideea că nu mai durează mult… Iar atâta timp cât credem, lucrurile se întâmplă mai repede…

Așa că, avem toate motivele să zâmbim, să fim veseli, să învățăm să trăim frumos…

 

 

 

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: