Skip to content

În numele fericirii

Noiembrie 29, 2013

 

Happiness_by_stripeds0cks

M-am întrebat de multe ori, dacă nu ar fi visele ce m-ar ține pe picioare? Ce m-ar face să lupt atunci când viața se încăpăținează să-mi pună piedici, să-mi dea peste cap toate întrebările și să-mi învălmășească răspunsurile în care credeam cu atâta convingere?

De-a lungul timpului nu știu cine m-a învățat să lupt mai mult, nu știu nici cine sau ce mi-a dat putere să mă retrag atunci când mi-aș fi dorit să rămân, nu știu cine m-a învățat să mă zbat pentru a-mi duce la final planurile, chiar dacă nu mi-au ieșit tot timpul. Avem uneori vise prea mari pentru care suntem în stare să lăsăm totul, să sacrificăm totul, avem atâta încredere că putem duce totul până la capăt doar pentru a ne agăța de un fir de fericire fără să ne gândim la ce ne poate apărea în drum, fără să luăm în calcul obstacole, fără să acceptăm că fericirea este un premiu care se câștigă după lupte grele, după ce ți se văd bătăturile în palme și cearcănele îți crestează ochii după nopți întregi de planuri în care cauți drumul spre ea. Nici măcar nu vrem să credem că nu tot ceea ce cerem, ceea ce vrem sau toate lucrurile pentru care luptăm ne pot aduce cu adevărat fericirea.

Am învățat că orice s-ar întâmpla nu am voie să renunț. A renunța la ceva în care crezi cu adevărat este pură lașitate. Doar în momente ca acestea mă încăpăținez să rămân în picioare, în momentele în care mă simt prea obosită, adorm profund și mă trezesc fără să-mi bată secundele în tâmple și fără ca minutarul să-mi ticăie zgomotos a renunțare. Nu renunț când știu că fericirea mea se sprijină pe câțiva pași încă nefăcuți sau pe câteva nopți de nesomn… Uneori poate fi doar atât, alteori există un întreg zbucium până la destinație, lovituri grele, palme încasate fără niciun rost, îmbrâncituri și mai apoi descurajare. Dar niciun lucru mare nu se obține fără șantajul sacrificiului. Iar în numele lui am avut și eu șansa să mă jertfesc de atâtea ori, a luat tot ce i-am oferit, mereu între noi a fost o înțelegere: ,,Schimb pe schimb’’, nimic gratis. Am știut de fiecare dată că în urma șiroaielor de lacrimi mă va răsplăti cu ceva dulce, fără să înțeleagă mie nu-mi plac atât de mult dulciurile. Am dat la schimb de multe ori lucruri pe care nu am mai putut să le răscumpăr, pentru că ca orice om am greșit, m-am înșelat, am crezut în cuvinte, am reproșat fără să cunosc povestea din spatele poveștii și am pierdut. Am pierdut mult și am primit uneori poate în egală măsură, alteori nimic din ce meritam sau poate am primit prea mult și n-am știut cum să-mi manifest bucuria de a avea peste măsură pentru că am avut mereu crezul meu de a cere exact atât cât îmi trebuie.

În călătoria aceasta a mea prin viață, scurtă dealtfel, am întâlnit mulți oameni. Pe unii i-am apreciat pentru faptul că erau optimiști când sufletul le plângea de durere, pe alții i-am îndrăgit pentru că m-au învățat să râd atunci când buzele mele abia ce puteau schița zâmbete false, pe alții i-am luat de mână și am plâns în palmele lor, alții mi-au rămas în suflet fără să știu de ce… Mi s-a întâmplat adesea să simt în preajma oamenilor emoții puternice, să mă fascineze de la prima întâlnire, să-mi rămân întipărit în minte un gest sau un cuvânt de-al lor. Am fugit, nu știu dacă de teamă că în spatele frumuseții lor stau ascunse compromisuri sau durere… E un sentiment care mă încearcă și pe care nu-l pot explica. Poate din cauză că am învățat că oamenii care afișează extazul și mulțumirea sunt victimele sacrificiului. Sunt oameni care în lupta cu suferința au găsit un mod de a privi viața cu alți ochi chiar dacă în suflet au clădite multe neliniști. Mi-a spus cineva că fiecare dintre noi are un mod de a masca nefericirea. N-am avut puterea să-i confirm, eu , care am învățat atât de bine să mă fardez în fiecare dimineață atunci când ies pe ușă. Am văzut cum oamenii aceștia s-au trântit de multe ziduri, s-au izbit mai întâi din neatenție, mai apoi din cauza neputinței ca la final să-i încerce resemnarea și să primescă totul așa cum li se oferă, fără să se plângă, fără să arate.

În numele fericirii, m-am jertfit pe altarul sacrificiului, dar ajunsă în brațele lui am învățat pentru prima dată să cer doar lucrurile care îmi sunt utile, acolo în prăpastia lui am înțeles pentru prima oară valoarea timpului și a oamenilor dragi. Acolo, am văzut cum nu întotdeauna ai nevoie de mult pentru a simți că trăiești cu adevărat. Dar noi astăzi nu știm nici să cântărim, nici să observăm măcar în ce parte înclină balanța. Luăm cu noi de toate, nu împărțim nimic și nu renunțăm la nimic, nu știm încă că fericirea are și părțile ei simple, stă în puterea noastră de a le descoperi.

Voi, dragilor, ce a-ți sacrificat în numele fericirii?

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: