Skip to content

Iarna aceluiași destin…

Ianuarie 5, 2014

Ne întâlnim în fiecare iarnă… amândoi suntem pe la noi pe acasă doar în trecere și absurdul întâmplării ne aduce față în față doar în anotimpul acesta rece. Pentru noi este singurul moment de peste an în care ne mai aparținem.

Pics (59)

Știu că mă așteaptă, la un moment dat se întorcea acasă doar pentru mine. Știi… există locuri care ne cheamă pentru un ceva sau pentru un cineva. Și el știe la fel de bine că eu răspund chemării lui. La început mergeam pentru că încă îmi ardea în suflet dorul de el și așteptam să retrăim iernile aceluiași destin pierdute prin nămeții grei ai timpului ce ne-a ucis iubirea. Așteptam iarna pentru că era anotimpul nostru, iar astăzi aștept iarna pentru că e anotimpul regăsirii mele.

Mă așteaptă de fiecare dată cu cafea cu lapte așa cum mă aștepta și în trecut când mă privea nesățios. Mi-a spus odată că nu-i ajunge timpul să mă privească și să vadă în mine tot ceea ce sunt. Simțea parcă că undeva ne vom prăbuși și nu va putea lua cu el tot ceea ce am fost eu, pentru că nu m-a cunoscut îndeajuns, pentru că niciodată nu voi mai fi așa cum am fost atunci- a lui. Mi-a păstrat cana mea preferată, dar a băut el din ea, iar scaunul de lângă geam nu mai era acolo. Nu mă mai aștepta. Acolo era locul meu, priveam iarna cum geme în umbra noastră povestea unui trecut ce a rămas în urmă pentru amândoi.

El știe că nu a fost singurul călător fără bilet în trenul vieții mele… știe că au mai fost și alții după el și s-au oprit în prima stație la fel ca și el de teamă să nu-l doară iubirea.

Dar anul acesta a fost diferit… nu știu de ce. N-a nins, iar eu nu-mi mai găseam loc în camera aceea goală pe care cândva prezența mea a însuflețit-o. Nu știu, și pereții erau îmbrăcați în culori reci, se vede că n-a mai fost nimeni pe acolo atâta timp. Mă simțeam vinovată, deși nu i-am cerut niciodată să mă aștepte, iar dacă m-ar fi așteptat nu știu dacă aș mai fi putut să strâng în brațe un om care a mai îmbrățișat și alte trupuri, nu știu dacă aș mai putea să sărut aceleași buze care au gustul amar a altor suferinți ce și-au căutat acolo alinarea.

M-am așezat în brațele lui pentru prima oară după mulți ani. A rămas și el surprins, i-am privit adânc ochii … m-a durut să văd ce are acolo. Știu că și pe el l-a durut ce a văzut în mine. Mi-a spus că-i pare rău pentru sufletul rece pe care îl poartă. Și-ar fi dorit să fie altfel… I-am spus să stea liniștit… Nici al meu nu e mai cald. I-am auzit respirația grea pe care i-o cunoșteam atât de bine. I-o simțeam atunci când îl lovea sentimentul culpabilității față de mine, era la fel de adâncă, i-am simțit bătăile inimii, părea că vrea să-i iasă din piept. Palmele i-au transpirat ca atunci când îl copleșeau emoțiile, uitase și el cum era să tremure de fericire atunci când mă are alături. Niciodată până acum nu mai avusem puterea să-l am atât de aproape, să-i simt brațele puternice când mi-au dat drumul atunci când aș fi avut nevoie să mă cuprindă, să-i privesc buzele care m-au mângâiat de atâtea ori. Acum a fost atât de simplu, ochii lui negri, pătrunzători, mi-au amintit că e tot el, în rest nimic…

I-am sărutat colțul buzelor așa cum îi plăcea lui și un val de eliberare m-a fulgerat până în suflet. M-a strâns în brațe mai tare și  am plâns împreună pentru prima oară, am mai plâns și până acum dar fiecare în așternutul său. Izbucnirea aceasta mi-a dezmorțit sufletul încremenit de atâția ani de încătușare. Era ultimul pas pe care trebuia să-l fac pentru a mă elibera complet de trecut. Făcusem pace cu toate iubirile, am închis toate ușile pe care până atunci le mai deschisesem din când în când și am spus așteptărilor să se întoarcă  acolo de unde au venit, eu nu le mai fac adăpost la mine în suflet.

Nu știu dacă pentru el a fost greu, dar am simțit, totuși că l-a durut. Ar fi vrut să-mi spună poate să rămân dar i-a fost teamă că eram prea hotărâtă pentru a mă răzgândi acum, la final.

Am știut amândoi că a fost pentru ultima oară când ne mai respectam ritualul. Cana mea va rămâne a lui, probabil va bea aceeași cafea cu care îl trezeam dimineața, iar parfumul meu îl va întâlni pe alte trupuri reci unde va lăsa în loc de mângâieri o povară grea a unei iubiri pe care a închis-o între patru pereți goi, pe o iarnă fără zăpadă.

Pașii mei nu-i vor mai trece pragul…

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: