Skip to content

De ce nu renunțăm la timp?

Februarie 1, 2014

Cu toții am pretins la un moment dat după o despărțire dureroasă că marea noastră dragoste a plecat pentru totdeauna odată cu cel care și-a luat bagajele și amintirile. Că a fost, că nu mai este, că nu mai are cum să fie. Acolo sub focul suferinței cu toții încercăm să reaprindem cenușa de teamă că unul dintre noi ar putea găsi primul fericirea la adăpostul unui suflet care să-l întregească.

De ce lângă tine noi nu poate fi la fel?

Pics (90)

Ne întâlnim pentru că trebuie și ne despărțim din același motiv. Ne este tuturor dat să facem călătorii în doi. Niciodată nu știi cât, cum, până unde ar trebui să mergem. Mergem uneori pentru simplul fapt că cel de lângă noi ne acceptă așa cum suntem, pentru că am trăit atâtea momente, iar de dragul lor nu putem renunța. Mergem încă împreună pentru  că nu credem că am putea găsi ceva mai bun decât ce avem lângă noi, sau mergem pentru că suntem conștienți că trăim în amăgire, iar o mare iubire ar putea să lovească prea tare coardele sufletului îngreunate de atâta nesiguranță. Mergem încă împreună pentru că suntem prea slabi să continuăm singuri. Și mergem mult în neștire. Colindăm multe drumuri, acceptăm să alergăm, să ne târâm, acceptăm să îngenunchem doar pentru că nu putem accepta ca cel cu care ne-am urcat în tren să coboare într-o altă gară și să-ți schimbe destinația. Să urce fără bilet într-un alt tren, să doarmă prin peroane și să aștepte un alt pasager cu care să-și continue drumul. Nu drumul început de voi. Drumul vostru s-a sfârșit acolo unde a coborât el și unde ai rămas tu singură, gata să-ți urmezi visele. De acolo fiecare caută o altă direcție, un alt sens, face popasuri, are multe ezitări și trăiește cu întrebări precum: ,,Cum ar fi fost dacă?”

Deobicei doare atunci când cel care te-a ținut de mână găsește fericirea mai repede, iar pentru fericirea lui te-a jerfit pe tine. A construit o iubire pe o suferință gata să-ți macine sufletul, neștiind că pentru tine drumurile abia acum încep să prindă sens. Nu a fost timpul. Actul lui de a te părăsi te-a făcut să-l condamni, neștiind că el ți-a oferit prin libertate drepul la un nou început.

Am întâlnit mulți oameni care mergeau împreună fără să știe de ce… și încă se țineau strâns de mâini. În schimb li se vedea pustiul din privire și golul din suflet. Nu vrem să suferim... De parcă suferința în doi e mai ușoară. Suferința în doi e un fel de suicid. Fiecare vrea să vadă care cedează primul, din egoism, din cauza faptului că pretindem că avem drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt.

Suntem prea orgolioși să acceptăm că cel de lângă noi poate fi fericit. Că și-a găsit în final drumul pe care alături de tine nu l-ar fi putut parcurge atât de ușor. De ce nu putem să ne adăpostim în sufletele oamenilor pe care îi întâlnim cu aceeași ușurință? Tocmai pentru că fiecare își găsește liniștea acolo unde nu se așteaptă, pentru că sunt oameni care au nevoie de noi, pentru că fără să credem le putem stinge furtunile din suflet, pentru că sunt oameni care ne cheamă spre ei, care din păcate nu ajung la timp la noi. Dar atunci când ajung ne dau lumea peste cap. Ne fac să înțelegem că trebuie să schimbăm toate regulile pe care le-am respectat atâta timp, ne învață că fericirea vine odată cu ei, ne arată că tot ce am trăit până atunci n-a avut niciun sens. Drumurile până la marile iubiri sunt lungi, sunt grele, te trec de multe ori prin foc acolo unde crezi că ți-ai găsit sfârșitul, te lasă fără suflu atunci când ai obosit să înduri atâta dezamăgire, te întorc din drum punându-te la încercare. Oare ce nu se merită pentru a trăi o mare iubire?

Niciodată nu am putut să înțeleg de ce sunt atât de grele despărțirile acelea în care nu mai este nimic. De ce trebuie să sacrifici în numele unui trecut frumos atâta timp care merită să fie trăit? De ce nu putem să tragem linie la timp? Abia când cădem cu adevărat în brațele iubirii începem să regretăm timpul pierdut în doi, dar care nu a dus niciunde. Am închis și eu uși greu, dar când m-am depărtat de ele și am avut certitudinea că a încerca din nou să deschid ceea ce trebuie să rămână închis, am suferit și mai mult. Cine știe, dacă în timpul acela nu mă aștepta la vreo răscruce de drum un om la fel de nehotărât ca mine… Cine știe unde aș fi ajuns alături de el, cine știe dacă povestea vieții mele n-ar fi fost trăită atunci când încercam să mă agăț cu dinții de o iubire care nici măcar nu exista…

Ne place să  ne rănim unii pe alții în așteptări, în lupte care nu se sfârșesc niciodată, ci sunt mereu gata să înceapă. Preferăm să stăm acolo unde avem toate visele puse în siguranță, unde cel de lângă tine mai pare dispus de mila lacrimilor tale să-și mai amâne puțin plecarea.

De ce nu putem renunța la timp??

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: