Skip to content

Amânări

Februarie 27, 2014

De ce așteptăm atât să fim fericiți? De ce punem mereu pe seama zilei de mâine lucrurile pe care le-am putea face astăzi? De ce amânăm atât de mult?

Mereu căutăm momentul acela potrivit care pare că nu mai vine, iar în căutarea lui ajungem să culegem doar vise și speranțe ca la sfârșitul zilei să cuprindem veșnic în brațe nemulțumirea.

timp

Dacă am învăța mai mult să prețuim lucrurile mărunte, dacă ne-am opri din alergat și am sta pentru o clipă să inhalăm nebunia vieții care ne stă neclintită în față, dar mereu neobservată, am rămâne muți de uimire în fața darului care ni s-a oferit. Pentru că noi doar ne proiectăm idealuri, vise, uneori ne conturăm și oameni pe care îi căutăm peste tot. Așteptăm ca într-o bună zi să-i zărim pe undeva, să ne aștepte, să ne-ntrebe, să ne îmbrățișeze. Dar cred că și atunci am mai amâna un pic momentul găsirii, momentul unic al întâlnirii, ne spunem că întâlnirile acestea trebuie să fie deosebite, le trebuie decor, le trebuie un alt spațiu, iar nouă ne trebuie un alt zâmbet.

Niciodată nu obosim să amânăm, să așteptăm zadarnic, fără sens, doar căutând, schimbând, renunțând atunci când nu este cazul. Căutăm cu ardoare un lucru care să ne aducă lumină în privire, sau un suflet cald care să ne țină de veghe, dar nu suntem dispuși nici să oferim o șansă, sau o a doua șansă, o căutăm pe cea unică și inexistentă, cea care a trecut demult, într-un moment când ne preocupam mai mult pentru mâine. Ne jucăm cel mai adesea viața la loto. Așteptăm să ghicim numerele câștigătoare ca în final să amânăm momentul de a ne ridica premiul pentru că n-am ști ce să facem cu banii, am avea nevoie de mai mult timp de gândire, am avea nevoie de alte planuri care să ne pună în brațe fericirea.

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care au învățat să trăiască momentul, cei care au refuzat să se urce în tren chiar dacă era ultimul pe seara aceea doar pentru a admira un apus minunat… până mâine e prea mult. Viața este atât de imprevizibilă… Merită oare s-o irosim amânând totul și căutând un anume moment? Ceea ce nu observăm noi este că  nu știm care sunt defapt momentele acestea, credem că atunci când vor apărea vor suna ca alarma de la ceas dimineața și ne vor trezi din somn. Credem că vom auzi secundele și vom ști cât avem la dispoziție  și vom trăi ce n-am mai trăit până atunci niciodată.

Oamenii sunt și ei în trecere, unii aleargă către noi cu dorul arzându-le în piept și noi nu avem răbdare nici măcar să-i așteptăm, să-i strângem în brațe, să-i ascultăm, deși unele vorbe pot rămâne doar ultime dorințe.

Noi nu am învățat încă să apreciem un lucru care ne place enorm atunci când îl vedem, ne uităm așa în treacăt cu certitudinea că ne vom mai întoarce atunci când vom avea mai mult timp, nepunând la îndoială faptul că-l vom mai găsi acolo așa cum era atunci. N-am renunța nicio clipă la planuri prestabilite, zidite în ani de zile, pentru câteva momente de fericire venită așa neanunțat… Dacă nu ne iese?  Privim viața de la înălțime, avem atâtea așteptări de la ea, până când în loc de marile noastre speranțe ajungem să avem pieptul plin de gloanțe. Viața e un traseu frumos, cu drumuri întortocheate, cu drumuri cu sens unic- aici am avut cele mai mari dificultăți în a face alegerile potrivite, în a merge mai departe știind că nu mă voi mai putea întoarce…

Amânăm să iertăm oameni care se pot elibera prin două cuvinte doar pentru a mai urâ puțin, mai este timp, îi lăsăm să mai sufere pentru a le oferi o lecție ca la final să vrem să schimbăm scenariul prea trist… Putem fi smunciți în două minute și aruncați fără milă pe câmpul de luptă unde cu ultimele puteri mai încercăm să ne salvăm. Atunci am da orice ca să mai avem câteva momente de liniște, de uitare, de iubire. Poate și atunci am vrea să avem timp să mulțumim pentru tot ce am primit și n-am știut cum s-o facem, când s-o facem. Am așteptat un altfel de moment.

Cărăm în spate hărți cu destinații sigure, în loc să avem hărți pline cu amintiri care să ne dea puterea să mergem mai departe. Târziu, când suntem doborâți realizăm defapt că imaginile frumoase ale trecutului, libertatea sufletului achiziționată printr-un întreg echilibru cu tine însuți ți-ar da forța să mergi mai departe. De dragul acelor momente ai lupta pentru a mai retrăi ceva, pentru a putea din nou să înveți să mergi. Dar nu avem, pentru că am alergat mereu, n-am avut timp să privim, să analizăm, să stăm, să pierdem și să o luam de la capăt. Dăm vina pe timp că n-ar fi fost suficient, poate am fi făcut… Noi, oamenii, am fi în stare să schimbăm și vremea doar pentru că o ploaie ne încurcă planurile. Ne punem atâtea piedici singuri, învățăm să suferim mai mult decât am învăța să trăim cu toate cu noi cu toții am deschis cel puțin odată Jurnalul Fericirii…

Până unde vom mai amâna? Până când?

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: