Skip to content

Mă pregătesc să plec…

Martie 4, 2014

Zilele acestea, odată ce iarna și-a luat pătura groasă de alb, am sufletul descoperit, mi l-a lăsat așa cam gol, a fost parcă pe nepregătite, a fost poate prea în grabă… n-a fost ca alte dăți. Poate n-am avut așteptările de altădată, dar cu toate acestea primăvara și-a deschis brațele și m-a luat din nou sub adăpostul ei, știe că acesta este timpul meu, este locul meu, sunt la mine acasă. Am capul lăsat pe umerii ei, iar mâinile îmi sunt libere, întinse, ușoare.

1017483_505122912915650_1852986883_n

            În fiecare an deschideam ferestrele larg și mă îmbătam cu aroma ei de speranță. Stăteam cu capul în palme și asculatam noaptea fremătând și parcă mă ascultam pe mine. Rece, indecisă, cu stropi grei picurându-mi printre gânduri și mă cuprindeau fiori de dor, de trecut, de atâta neliniște. Dar acum nu mai e la fel. Stau sub cerul liber cu ochii închiși și las vântul rece să-mi mângâie chipul, iar stelele să-mi sărute fruntea. Căci în noaptea asta nu-mi este dor nici de gri, nici de albastru, nu simt nici teamă, nici liniște, nu mi-e nici rece dar nici cald. Nu vreau foc, nu vreau să se aprindă niciun scântei în jurul meu, nu vreau nici să mă acopăr. Îmi place așa cum sunt: atât de goală încât n-ar întoarce nimeni capul în urma mea, căci oricât de pudic mi-ar fi sufletul respiră de atâta timp aerul singurătății și nu-i este rușine cu el, așa trist, detașat, prins în lanțurile libertății. Își joacă cu măiestrie rolul, dar dacă stau bine să mă gândesc cred că de ceva ani stau în pielea aceluiași personaj. Nici nu mai știu exact care sunt eu… căci anotimpurile toate se succed grăbit și nu le mai pot ține pasul. Poate sunt cea de acum, exact așa:  indecisă, mofturoasă, neliniștită, dar în același timp cu brațele încărcate de speranțe, cu cuvinte calde pe buze, cu gândurile angrenate în aceeași direcție, în același sens, către același univers. Dar, iubitule, tu nu mă știi așa… Astăzi stai lângă mine și nu înțelegi de unde atâta liniște. Tu n-ai observat încă că eu am mirosul ploii și gustul primăverii? La mine tot timpul se naște câte un alt început… de fiecare dată când te întorci mă găsești altfel. De aceea nu te-am rugat niciodată  să rămâi sau să pleci. Căci încă gândurile îmi stau așezate  haotic, iar ochii tăi întrebători, calzi și blânzi de altădată sunt plini de vină. Dar nu-ți face griji, încă îmi place noaptea și stau așa la vedere, astfel încât să mă vezi și tu descoperită, să-mi vezi sufletul în care nu ți-am cerut niciodată să te adăpostești, să-i vezi încăperile, să-mi vezi ochii pe care mi-i priveai curios, întrebător și erau misterioși, tăcuți, primitori. Astăzi sunt și ei fără cortină, fără mister, citește cu încredere, dar nu lăsa să nu te doară…

Vezi, până și  ploaia mi-a dat parfumul ei și tu îl sorbi în fiecare dimineață când treci pe lângă mine. Nu știi cine sunt sau îți este teamă c-aș putea fi cea pe care ți-ai fi dorit-o. Grăbește-te, căci în curând voi închide ferestrele, voi pune acoperiș cerului și mă voi adăposti sub el. Mă voi îmbrăca în alb, îmi voi schimba parfumul și mă voi plimba în noapte, liniștit, voi zâmbi tandru, voi purta în suflet iubire. Mi-e parcă teamă, dar știi… am simțit nevoia să-ți spun că mă pregătesc de plecare…

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: