Skip to content

Femeia

Martie 8, 2014

Cine știe mai bine decât noi unde ne ascundem tristețile și de unde ne izvorăsc bucuriile? Numai noi, cele care purtăm dimineața pe buze surâsul cald și ochii umezi, numai noi, cele care oferim totul fără a cere nimic la schimb, numai noi cele care nu cunoaștem unitățile de măsură atunci când iubim, știm defapt ce înseamnă să fii femeie.

1655846_490610094377522_1852629463_n

Nu mai țin minte numărul dimineților în care m-am trezit dorindu-mi să fiu pentru câteva minute bărbat, să am tăria caracterului lor, să am nepăsarea din privire și indiferența din voce atunci când închid ușile după ei. Dar gândindu-mă bine, mi-am dat seama că n-aș putea niciodată să fiu altceva decât ceea sunt. Eu n-aș putea trăi fără sensibilitatea care-mi rănește sufletul, n-aș putea trăi fără să mă scald în propria mea durere ca mai apoi să mă reinventez din nou, singură, în liniște deplină, cu ochii calzi, cu zâmbetul la vedere, cu sufletul pierdut. Atunci mă iubesc cel mai mult. Când îmi iau în mâini piesele rămase din mine și vreau să mă refac, abia atunci văd cât trebuie să arunc din mine, pe unele le mai înlocuiesc, pe altele le pun la loc așa urâcioase cum sunt și mă resuscitez din nou până inspir prima gură de aer. Din momentul acela sunt ca nouă. Învăț să pășesc, la început timid, nesigură, ca mai apoi să-mi recapăt hotărârea din pași care mă caracterizează atât de bine… Și abia atunci învăț din nou să trăiesc, îmi dau seama unde mă aflu și sunt cea mai fericită. Renunț la măștile pe care le port cu mine în geantă, îmi las părul să-mi gâdile umerii și-mi pun pe față fardul fericirii. Dar nu cel pe care-l folosesc pentru a masca durerea. E cel care mă reprezintă cel mai bine, care-mi scoate în evidență lumina din privire și blândețea din voce. Și atunci uit că am fost rănită, că mi-a fost mutilat sufletul, uit suferința pe care am dus-o până să revin din nou la viață și îmi întind larg brațele. Și-mi sunt atât de încăpătoare încât este loc pentru toți cei care mă vor alături, cărora li s-a făcut dor de mine, căci mă cunosc după mers, după privire, mă cunosc după parfumul nou care nu are mirosul ploii.

Puțini sunt cei care m-au înțeles, care mă înțeleg așa cum sunt. Nu am un alt remediu de a-mi pune gândurile în ordine, de a mă depărta de oameni, de a alerga înapoi către ei, pentru a-mi  da seama că n-aș putea trăi fără prezența lor ca mai apoi să le dovedesc că nu pot fi fericită altfel și că ei nu mă pot avea altfel.

Am încercat să mă schimb, am vrut să-nfrâng toate barierele din mine și să renunț la măști, am vrut chiar să schimb zilele mohorâte în zile calde doar pentru a nu-mi arăta tristețea ce se duce în mine. Și-am reușit de-atâtea ori, la început a fost cel mai greu, pe urmă mi-am dat seama că așa numita noastră falsitate pe care o expunem în lume este cea mai frumoasă formă a noastră de a ne face iubite. Nu trebuie să arătăm durerile care se zbat în noi, pentru că avem și zile grele, dar tot noi știm cum să fim fericite, cum să ne însuflețim viața, pentru că sunt atâtea lucruri care ne înduioșează sufletul… Iar pentru asta avem în spate bărbați gata să trăiască prin zâmbetele noastre, avem bucuria de a trăi maternitatea, de a fi mame model, femei de casă și adevărate doamne în societate. Nu știu, nu am înțeles niciodată cum se explică faptul că trăim atâtea vieți într-una singură, că avem mereu la dispoziție o vorbă bună care să încălzească un suflet rece, avem puterea nebănuită de a provoca zâmbete, iar uneori simpla noastră prezență poate umple o sală întreagă. Putem capta atenția prin indiferență, prin tăcere, cel mai adesea prin simplitate. Putem să le iertăm bărbaților noștri toate greșelile, putem să jucăm roluri pe care niciun bărbat nu le-ar putea interpreta. Suntem poate cele mai apreciate ființe pentru simplul fapt că noi nu avem niciun fel de limită atunci când vine vorba de a iubi, de a ierta, de a a-i învăța pe cei de lângă noi cum se manifestă fericirea. Chiar dacă uneori o pictăm în non-culori, reușim cel mai bine să definim tot ceea ce există în jurul nostru. Avem corp grațios, mâini cu degete lungi și firave care aduc vindecare rănilor, avem un surâs gata să cucerească și pe cel mai gol bărbat. Acestea sunt doar unele din motivele pentru care suntem speciale pentru bărbații noștri. Cei care ne iubesc și nervii și stările de irascibilitatea și nevoia de singurătate. Suntem noi, cele care purtăm tocuri înalte și atragem priviri  prin eleganță, suntem cele despre care bărbații nu pot explica de ce ne iubesc atât de mult, de ce ne deosebim între noi, de ce putem fi atât de speciale.

Noi, femeile, nu avem nevoie de anumite zile pentru a ni se demonstra că suntem iubite, apreciate, alintate. Fiecare zi trebuie să fie pentru noi un  motiv de bucurie, trebuie să știm să ne facem respectate, înțelese pe cât posibil, răsfățate atunci când avem sufletul trist, pentru că tot noi suntem cele care oferim înzecit. Așa încât, bucurați-vă, zâmbiți, fiți unice pentru voi și pentru bărbații de lângă voi!

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: