Skip to content

La ce sunt bune despărțirile?

Martie 12, 2014

Ce aduc cel mai adesea despărțirile? Lacrimi, cuvinte grele, regrete pe care nu ai cum să le ștergi, un gol mare în stomac și o durere profundă care-ți îngreunează sufletul.Te trezești parcă într-o lume în care nu-i mai aparții, privești în gol, și oricât de apropiat ar fi tărâmul dintre voi, nu veți mai putea păși amândoi în același timp, în același loc, ci veți privi prăpastia ce se adâncește  înaintea voastră.

Pics (70)

La început, fiecare vrea să-și construiască propriul echilibru, să găsească calea cea mai rapidă de vindecare și drumul cel mai scurt pe care nu l-ați parcurs niciodată în doi. Dar până acolo, însă, este o luptă lungă cu amintirile, cu promisiunile, cu momentele de neuitat așezate parcă în cel mai încăpător loc al minții. Și nu știi cât are să dureze, cât are să doară, nu știi nici măcar dacă  există cale de întoarcere,dar mai sunt priviri aruncate pe furiș peste umăr să mai vezi pentru câteva minute priveliștea care a rămas în spate. Și te cutremuri când știi că odinioară v-ați întortocheat pașii chiar voi pe acolo făcându-vă planuri pentru totdeauna. Și astăzi e un mare pustiu, e prea vânt și nu-ți poți imagina unde se află acum decorul de altădată. Te gândești dacă nu cumva a fost prea frumos și te consolezi cu gândul că n-ar fi avut cum să dureze. Cine poate strânge la piept atâta fericire, iar astăzi cine poate duce atâta durere? Dacă privești în urmă și ai vrea să retrăiești un singur moment din povestea voastră, n-ai ști ce să alegi, n-ai putea alege nici măcar anotimpul cel mai frumos în care v-ați trăit iubirea pentru că toate sunt la fel: nici iernile nu par reci, nici verile prea calde, nu-ți amintești nici măcar cea mai profundă privire sau cel mai frumos cuvânt. Pentru că au fost prea multe și nu știi astăzi care ar fi cel mai aproape de imaginea tristă din fața ochilor. Nu poți să-l învinuiești pe celălalt că te-a făcut să suferi, la fel cum nici el nu te poate învinui pe tine de nopțile lungi de nesomn, de stările de irascibilitate, de dorul nebun care i s-a așezat în piept și din cauza căruia nu mai poate să respire. Pur și simplu nu există cale de întoarcere… Cel mai adesea despărțirile definitive se simt, se cunosc, pentru că oricât ar fi de greu de acceptat, o ruptură mare nu are cum să mai fie cusută și să arate la fel. Mereu cicatricea aceea te va stânjeni și nu vei mai putea avea încrederea și siguranța de odinioară. Întotdeauna am spus că atunci când intervine instabilitatea într-o relație, va apărea inevitabil și lovitura asta dureroasă numită despărțire.

Dar cum facem cu despărțirile acelea neașteptate în care totul merge mai mult decât firesc? În care îmbrățișările din diminețile lungi îți jurau eternitatea în brațele celui de lângă tine, în care toate visele și toate speranțele ți le-ai pus pe seama unui om? Fără alte alternative, fără alte mijloace, fără un alt plan de rezervă care te-ar putea scoate din încurcătură? Am văzut atâtea iubiri care s-au consumat pe neașteptate… Deodată, într-o dimineață, sau poate cine știe… într-un moment oarecare cel de lângă tine nu a mai găsit drumul spre sufletul tău, mâinile nu și le-a mai strecurat prin păr așa cum obișnuia de fiecare dată atunci când se apropia de tine, bărbia ți-a rămas aplecată, degetele n-au mai nimerit obrajii tăi calzi pe care ți-i săruta copilărește. Oare cum poți să accepți că cel de lângă tine, cu care ai trăit atâtea momente nu mai este împlinit, nu mai are emoția din privire și nici fericirea din voce? Îl ajuți să-și facă bagajele sau încerci să-i redai înapoi tot ce a pierdut? Eu niciodată nu am putut să cred că astfel de despărțiri mai merită să fie reparate. O spun pentru că m-a durut atunci când m-am trezit într-o dimineață cu sufletul gol lângă cel care m-a iubit poate cel mai mult, cel mai sincer, cel mai frumos… M-am încăpăținat să caut ceea ce-mi lipsea, fără să-i spun. M-am bătut cu pumnii în piept vrând să mă conving dacă e atât de puternic ecoul care strigă în mine și dacă nu cumva e doar o rătăcire de moment. Când am avut convingerea că s-a stins totul, i-am spus că trebuie să plec și am luat atunci după mine cel mai mare regret, învinovățindu-mă că am produs cea mai mare vraiște în sufletul unui om care m-a făcut să mă simt cea mai apreciată femeie, care m-a învățat să iubesc sincer, care ar fi întors lumea pe dos pentru a-mi vedea zâmbetul și fericirea ce mi se oglindea pe chip în fiecare dimineață când îi simțeam parfumul pielii. Dar cum aș fi putut să rămân dacă deodată mi-am dat seama că încăperile din mine erau goale, iar el merita o iubire la fel de mare ca cea pe care putea să o ofere? M-a lăsat să plec, ștergând tot în urma mea, fără să-mi reproșeze, fără să-mi caute pașii. Dar n-a avut puterea să închidă ușa, pentru că după trei ani a vrut din nou să mă aducă în casa lui. Poate măcar în vizită, poate a vrut să se convingă că s-a mistuit totul și n-ar mai putea repara nimic. sau poate… așa cum mi-a spus el: O iubire ca asta nu poate muri așa ușor… N-am putut, n-aș fi avut cum. I-am spus doar că tocmai ce m-am apucat și eu de șters praful de pe amintiri, că îmi pun pe rafturi trecutul și-mi proiectez cu grijă viitorul incert. Sunt mai goală decât la plecare pentru că între timp aveam să iubesc și eu m-am trezit dezgolită, cu o durere care mi-a pătruns până la încheieturile oaselor și acum nu știu nici măcar încotro. L-am implorat să nu mă găzduiască în casa lui pentru că el merită să trăiască ceva ce n-a mai trăit, l-am implorat chiar să mă uite, dar știu că pentru asta nu există remediu, nu poți să dai uitării nimic atâta timp cât nu-ți recapeți siguranța din mers și echilibrul sufletul care mai speră. I-am privit ochii, și oricât aș fi încercat să mă stăpânesc, n-aș fi putut să nu mă fac vinovată de abisul ce crescuse atât de mult în ei. I-am cerut să mă ierte. Cred că niciodată n-am trăit o emoție mai puternică, care să-mi zguduie mai tare sufletul rănit și trist. Privindu-l pe el, vedeam goliciunea din mine, dar conștientă că eu sunt vindecarea lui nu aș fi putut să-l las să dispună de ea, pentru că el nu e vindecarea mea și ar durea în continuare…

Dar așa sunt despărțirile, poate sunt întâmplări firești care închid uși pentru a deschide altele, sunt lecții pe care n-ai putea să le înveți altfel. Cum am ști că provocăm durere până nu ni se provoacă? Cum am avea certitudinea iubirilor adevărate care chiar există, dacă nu ne-am hrăni cu ele? Poate prea puțin, dar ele îți deschid apetitul și te învață să cauți, să speri, te îndeamnă să găsești pe cel care are puterea să-ți umple golul acela care nu știi de unde a apărut. Și nu face eforturi, sacrificii pentru a te întregi, pentru a te învăța din nou să mergi, să respiri, să crezi, să promiți.

Fiecare despărțire e poate șansa cea mai bună pentru un început care merită trăit…

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: