Skip to content

În ce culori vezi viața după o despărțire?

Aprilie 4, 2014

Cine nu a trăit cel puțin odată în viață experiența dureroasă a unei despărțiri? Așteptată sau nu, voită sau nu, o despărțire reușește să-ți destrame toate contururile vieții pe care le împletisei până atunci și te lasă descoperit, te lasă gol, te lasă fără vlagă ca după o luptă cu o boală crâncenă, atunci când perioada de recuperare necesită timp să redevii ceea ce erai sau ceea ce îți dorești de astăzi să fii.

Nu e ușor să-ți vezi dărămate toate zidurile care păreau ca au stabilitate și pe care mâinile tale le-a construit așa cum visase. A pune bazele unei relații, e ca și  în construcția unei case: zidești pereți, pui uși noi, alegi ferestre care să dea spre lumină.  Cu timpul lucrurile se mai strică, dar vrei să repari, pentru că puțini sunt cei care vor să se mute cu totul într-o altă casa. De ce oare? Pentru că nimic nu e mai înfricoșător decât obișnuința. Puțini au curajul să-și ofere dreptul la fericire într-o altă casă, cu acoperiș nou, cu podele curate, poate fără ferestre atât de largi, dar cu camere mai încăpătoare, cu ziduri mai stabile.

303963_201331463333121_1043998845_n

Exact așa suntem și cu cei de lângă noi pe care ni-i alegem parteneri de viață. Vrem să schimbăm la ei tot ceea ce se dovedește a nu fi în regulă, vrem să le facem ordine în suflet, punem lacăte la cămările cu amintiri, vrem să zidim pereți noi, pentru o viață nouă, în care să învețe din nou să-și facă planuri, să aibă din nou visele care se năruiseră peste noapte, să aibă din nou curaj să consume tăria aceea nenorocită numita Iubire.

Dar nu suntem cu toții la fel. Unii rămânem acolo, în casa cea veche până când ultimul zid va cădea peste noi, să ne rănească și mai tare, să simțim până în mădularele oaselor ploaia, frigul, unii învățăm de dragul iubirii să credem că a dormi sub cerul liber e mai plăcut decât să dormim într-o casă călduroase, primitoare, cu pereții pictați în culorile preferate. Asta după ce îți faci curaj și înfrunți lucrurile, asta după ce te încăpăținezi să construiești cu cărămizile rămase o altă locuință, măcar o singură cameră în care să-ți adăpostești toate sentimentele pe care nu le-au putut îngropa durerea. Nu te dai bătut mai ales când toată lumea admiră cuplul vostru, când vă elogiază iubirea neștiind lupta care se duce între voi. Dar abia atunci când îți dai seama că aerul din propria casă îți taie respirația, abia atunci ai curajul să pleci la drum, fără valize prea multe, fără regrete, știind că în încercarea de a salva o relație erai cât pe ce să devii victima unei prăbușiri.

Vrem să avem întotdeauna certitudinea că lucrurile nu mai merg, ca să poți învăța din nou să pășești, să găsești un drum a cărui traseu să nu fie prea greu de parcurs, de aceea faci cel mai adesea opriri lungi, pauze neașteptate, te oprești să iei aer printre suspine, și cu cât mergi mai mult cu atât îți dai seama că încă poți și mai mult. Și fiecare pas grăbit, sau încet făcut în drumul tău de la vechea locuință îți dă din nou încrederea că nu ești un om pierdut chiar dacă nu mai ai nimic de oferit. După o despărțire, goliciunea din suflet e apăsătoare, ai impresia că ești atât de transparent încât te rușinezi la fiecare privire a oamenilor. Cui îi place să fie atât de sărac?

Unii îngenunchează, refuză să mai creadă, să mai spere, să mai vadă. Crezi că nimeni nu înțelege momentele prin care treci, iar dacă ar înțelege cineva știi că nu există tratamente miraculoase care să te vindece, care să-ți acopere goliciunea din suflet, care să te învețe din nou să zâmbești. Durează mult, până îți dai seama de timpul pierdut, durează mult până să accepți că te-ai amăgit pe tine însuți, durează mult până când vei striga în gura mare că a trecut. Atât de mare e bucuria după zbuciumul unei despărțiri, când faci din nou cunoștință cu liniștea încât nu-ți vine să crezi că poți trăi astfel de momente. E dincolo de cuvinte să vezi că ești omul de altădată, sigur pe tine, conștient că poți face de unul singur lucruri mărețe, că adormi în gând cu planuri pentru mâine,  nu cu regrete și lacrimi în ochi, că te trezești dimineața și-ți bei cafeaua liniștit, că ai învățat cantitatea perfectă pentru o singură ceașcă, că în sfârșit dai sens zilelor tale.

Așa se duc luptele cu despărțirile, treci prin toate etapele durerii, de la teamă la vină, de la neîncredere la indiferență, de la regrete la uitare, de la zbucium la liniște. La liniștea din final în care te-ai regăsit, pe care o căutai, de care aveai nevoie pentru a merge mai departe, cu capul sus, cu soarele în privire, cu brațele libere, încăpătoare, gata să îmbrățișeze din nou…

Iar pentru cei care astăzi au în suflet acel gol greu și apăsător ca plumbul vă spun să vă agățați de speranța că va trece într-o zi ca și cum nu ar fi fost, că va veni un timp în care veți simți o fericire atât de mare încât nu știi încotro vei putea să mergi, cu cine s-o împarți. Va veni un timp în care nu vei mai putea duce povara durerii, atunci vei rupe toate frânghiile cu care ai alegat trecutul și-i vei da drumul. Vei ieși în larg și ți se va părea că marea cu tot nisipul ei nu-ți va putea îneca bucuria că te-ai regăsit.

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: