Skip to content

Doi străini

Aprilie 10, 2014

Cum se arată astăzi distanța dintre noi?  E ca un drum pe care l-am parcurs amândoi, în același timp, amăgindu-ne că urmăm aceeași cale, că avem amândoi același traseu, că suntem gata să căutăm amândoi aceeași destinație. Ne-am măsurat atâta timp pașii încât la un moment dat am crezut că urmăm aceeași linie a destinului nostru, am mers amândoi uneori îmbrățișați, alteori apropiați, dar cu un gol atât de mare între noi încât nu mai înțelegeam de ce suntem, de ce ne-am mai prins de mâini dacă tu ai fost mereu conștient de faptul că nu vei putea niciodată păși la fel ca mine. Ți-a fost mai ușor să  mă lași în urmă și să cauți motive care nici nu existau, astfel încât să nu mai ai curaj să te întorci să mă privești de la distanță să vezi cum mai sunt. Dacă mai merg la fel de hotărât, dacă mai sunt gânditoare, dar tu mă știi cel mai bine după nuanța de albastru din  privire, după zâmbetul de pe buze, mă știi după culoarea hainelor pe care le port…

1464118_450372345067964_993799417_n

Tu știi  ce unități de măsură poartă la mine fericirea și te-ai gândit poate că ai fi și tu o bucată din ea. Și am crezut și eu, până am înțeles că mie nu-mi plac lucrurile înjumătățite, că nu pot să trăiesc cu incertitudinea după care îți ghidezi tu viața, că nu pot fi un următor drum pe care să-l parcurgi atunci când crezi că pot să-ți mângâi sufletul. Dar eu? Eu unde aș fi putut să vin? Cât de mult aș fi putut să mă apropii dacă drumul tău către mine continua într-o altă parte?

Dacă până acum acceptam să cred că mă privești pe furiș, acum nu mă deranjează dacă ești atât de aproape de mine.  Îmi ești atât de străin încât nu pot să-ți mai citesc gândurile, nu mai ai vinovăția din privire și nici tonul scăzut al vocii nu-ți mai acoperă astăzi teama de a mă amăgi cu cuvinte. Singurul nostru limbaj este  tăcerea, liniștea care nu ne mai chinuie sufletele de când am părăsit oceanul tău cu ape tulburi în care ai fi vrut să mă îneci fără să vrei. Dar eu ca un pește ce sunt, cu sufletul sensibil, am găsit puterea să învăț să înot. M-am întors în marea mea liniștită, iar tu ca un simplu străin, mai treci din când în când în nopțile cu lună plină în care știi că stau de veghe, sunt nopțile mele în care mă dezbrac de secrete, de amărăciune și mă  privești de pe țărm. Dar eu îți simt parfumul și pașii și trimit către tine valuri care să te întoarcă din drum. Acum nici eu nu știu cât timp voi rămâne aici, probabil voi merge din nou după vreo barcă cu pânze ridicate și mă voi trezi într-un alt ocean. Cine știe unde voi mai rătăci,  cine știe dacă tu nu vei fi un veșnic călător care să privească în larg marea mea , iar eu o veșnică căutătoare al unei ape liniștite…

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: