Skip to content

Plouă în uitare…

Mai 9, 2014

Din noaptea aceea plouă mereu. Dar de fiecare dată altfel. Uneori zgomotos, alteori cu aceeași stropi mărunți și deși. A plouat cu regrete, cu amânări, cu planuri, cu dezamăgiri. A plouat ca și atunci, cu despărțiri, cu altele, mai grele, mai ușoare… nici eu nu mai știu. Dar iubesc ploaia, îmi place mirosul ei, timpul ei a devenit și al meu. Mereu aduce ceva cu ea: frig, aduce uitare, chiar și liniște. Și mă mai prinde ploaia pe aceleași străzi pe care m-a prins în acea noapte, mai arunc câte o privire peste umăr și atunci văd cum cad odată cu picăturile reci, stele. În palme, în suflet, în trecut, în uitare. Și zâmbesc frumos, zâmbesc cum numai el m-a văzut în întunecimea nopților. Numai el, și nimeni altcineva.

69178_366821046729634_1182197010_n

Și a trecut atâta timp, și timpul mi-a răspuns la întrebări pe care eu nu am vrut să i le pun. Mi-am răspuns eu la întrebări la care până la el și până după el nu cunoșteam răspuns. A fost singurul bărbat pe care l-am apreciat așa cum a fost, gol, rece, sincer, cu trecut pe umeri. Știu că și-a adâncit suferința în sufletul unei femei care îl avea la fel de obscur ca și a lui. S-a oprit în prezentul altora, dar și-a trăit în ascuns trecutul. La mine n-a putut sta. N-a vrut să fie el primul cel care să-mi arate cum se poartă durerea. Odată cu el am învățat că atunci când nu e curat la tine în suflet, nu poți să-i inviți pe alții să trăiască cu tine în haos. Trebuie să-i respingi, indiferent de prețul pe care îl vei plăti după aceea. Am învățat că nu pot să las pe nimeni să mă vindece, trebuie să fiu eu gata de luptă. Și de atunci fug de bărbați care vor să-mi arate că trecutul nu le umbrește prezentul. Îi cunosc după privire, după gesturi, după respirație, după parfum, îi cunosc și nu-i mai primesc lângă mine.

Iar despre el, la fel. Știu că i-a plouat în pleoape, în mine și-n el, liniștit, fără regrete. Și mă gândesc uneori că lecțiile cele mai importante le luăm de la persoane care nu sunt pregătite să facă grăbit pași spre viitor, care privesc în urmă deși știu că singura salvare e în față. Dar nu ai cum. Am aflat și eu mai apoi că privești în urmă până te saturi, până atunci când negru e alb, privești până când nu mai vezi nimic. Iar eu astăzi aș vrea să-i arăt că am învățat să port alb. După despărțiri, la revederi, la începuturi. Aș fi vrut să mă vadă. I-am promis că într-o zi voi purta culoarea asta altfel, și va fi pentru ultima oară.

Sper ca în ziua aceea să plouă. Să vadă. Să afle. Să știe. Să se bucure…

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: