Skip to content

Între început și sfârșit

Iunie 5, 2014

Mie nu-mi plac începuturile și nici despărțirile, dar trăiesc mereu la granița dintre cele două. Așa sunt eu. Parcurg drumuri lungi între început și sfârșit. Acolo îmi trăiesc eu povestea. La mijlocul distanței dintre ele. Întotdeauna știu cât mai am de urcat, de coborât, de așteptat, de traversat. Pentru că am înțeles, poate, prea devreme sau prea târziu că fiecare început aduce cu el un sfârșit. Dar astăzi știu și simt. Simt când trebuie să plec, când trebuie să rămân. Fiecare iubire se înlocuiește, mai devreme, mai târziu, trebuie doar să ai curaj să o iei de la capăt. Trebuie să te lupți o vreme cu durerea, trebuie s-o trăiești o vreme, s-o lași să treacă. Dar astăzi nu mai doare nimic. Asta mă sperie cel mai tare. Mă sperie faptul că oricât aș vrea să mă agăț de amintiri, nu mai pot, nu mai am cum. Întind mâinile spre ele și se cutremură pământul. Și în loc de prăpăstii îmi apar în cale drumuri pavate cu speranțe noi, drumuri care mă cheamă, căci e vară și eu merg desculță.

10343651_561149207338481_2220525912070042028_n

Eu nu știu să vorbesc despre fericire. Dar e ciudat, căci astăzi vreau să vorbesc despre mine cum sunt acum. Cred că fericită.
Știi iubitule, aseară am stat cu capul pe umerii nopții și am numărat stelele așa cum făceam în perioada cu tine. N-am mai făcut asta de multă vreme. Îmi aducea aminte de tine și nu puteam. Nu vroiam să ni se întâlnească privirile. Credeam că și tu ești acolo, că numeri vise, că mă cauți. Dar aseară am simțit nevoia să stau în balcon, culcată pe spate așa cum îmi place mie, cu mâinile goale, cu sufletul gol, cu privirea mea cea adevărată.

Cea pe care o port între început și sfârșit. Și-am purtat cămașa mea albă, cea pe care o îmbrac, știi tu, când e început, când e sfârșit, pentru că la mijlocul drumului dintre ele eu îmi trăiesc povestea. Și te fac și pe tine să o trăiești împreună cu mine. Fac din povestea mea, povestea noastră, pentru că eu nu plec niciodată fără să las urme, semne, întrebări. Acolo, pe drumul acela, te fac martorul și personajul propriei tale povești. Acolo fac dezordine, întorc lumea pe dos, atunci ating infinitul. Pentru că acolo descos din tine părți pe care nici tu nu știai că le ai prinse de altcineva. Iar eu nu iau de mână oameni nevindecați. Acolo trăiesc intens, alerg, mă ascund, te fac să mă cauți, te resping, te fac să nu mă vrei și mai apoi mă întorc să-ți arăt că nu m-ai cunoscut și ai vrea din nou să vezi ce-ai avut lângă tine. Și când mă vrei din nou, eu plec pentru totdeauna. Pentru că atunci știu că e sfârșit. Pentru că eu las urme, și-mi trăiesc povestea. Dar oare de ce?
Pentru că de acolo îmi rămâne și mie de ascuns ceea ce nu pot uita. Și eu nu pot altfel… atunci sunt cea mai fericită… Dar acum?? Acum cum sunt?
Altfel… și nu știu de ce. Oare urmează un alt început, un alt sfârșit? Nu-mi place niciunul dintre ele, dar îmi place să străbat drumul care le leagă…

 

Anunțuri

From → Fetele iubirii

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: